In cautarea cozii pierdute

Si am plecat sa ajut la doborarea uriasului. Nu stiu daca va fi omorat prin eutanasiere sau injunghiat, asa ca nu va dau locatia masacrului. Nu am nevoie de musafiri. In fond, e un moment unic si presupune reculegere si sobrietate. Tata plange cam de fiecare data. Ce vreti, se ataseaza omul de animal! Eu il consolez pana aproape de pranz. Ii spun ca i-au mai ramas...surorile mele, caci asa le spune, care sunt asezate in cotet dupa un algoritm matematic. Sa fie clar, eu nu sunt gaina! In fine, i-au ramas zburatoarele. Si ele, pana cand hotaraste mama sa puna in supa de taitei si altceva, in afara de morcov. De cele mai multe ori este zapada. Zapada e si acum, dupa cum am auzit. E o placere sa vezi porcul trantit in mijlocul nametilor. Soricul parlit miroase...Nu, nu miroase a ceva anume. Aduce doar cu acel moment. Unul pe an, si atat. Macelarul....ma stie de mica. Ar primi echivalentul Oscarului macelarilor pentru maiestria loviturii. Dar cu mine, sigur are ceva. De fiecare data, ia coada si o baga in fundul porcului. Stie ca cel mai mult imi place sa mananc coada. Asa...urmeaza curatatul matelor si ambalatul carnatilor, munca nu tocmai placuta. Pe masa, paharul cu tuica. Tuica de pruna cu multe margele. Incet, incet, lumea stransa la pomana este cuprinsa de o lentoare calda, placuta. Dupa friptura totul este uitat. Nici tristetea pentru crima comisa nu se mai resimte. Fug. Merg repede sa recuperez coada. Pana nu e prea tarziu.