Cita tacere se aude in tara!

E jale in teritoriu. M-am gandit serios sa ma intorc acasa. Mi-am spus ca raman degeaba in Bucuresti si ca osteneala mea nu are niciun sens aici. Am zis ca este un lux sa iti permiti sa locuiesti altundeva decat in Capitala. Pana acum am crezut ca pot sa muncesc linistita la un cotidian local, departe de nebunia de aici. Gresit. Tocmai m-am intors dintr-o lunga deplasare. Nu este pentru prima data cand fac reportaje in tara. Acum insa m-am ingrozit. Baronii au inghitit cam toata presa din teritoriu. O tin in brate, o hranesc si o conserva. Autoritatile? Sunt impartite in cel mult doua tabere. Nici competitia politica nu rupe lantul tacerii. Vorbesc doar atunci cand pierd felia din care, pana nu demult, s-au infruptat. Banul public este impartit echitabil firmelor care sustin legea tacerii. Si este incredibil cu cata usurinta sunt trucate licitatiile, cum pleaca banii exact acolo unde trebuie! Nu se sperie niciun primar ca ar putea sa se trezezasca cu vreun control, cu o ancheta. Totul se poate aranja cu un camion de lemne, sau cu un teren bine plasat. Ziaristii primesc informatia si isi construiesc reportajul cu profesionalism. Totul, pana ating cuibul. Dintr-o data se face liniste. De cele mai multe ori patronii fac si ei parte din caracatita. Alteori, reporterul prefera sa se autocenzureze. Exista si o explicatie! Sunt atat de prost platiti, incat e obligatoriu sa isi gaseasca surse alternative de finantare. Acum, stiu ca nu este o regula. Ca nu toti ziaristii din teritoriu sunt prieteni si isi spun pe nume cu edilii locali. Dar cred ca cineva trebuie sa plateasca pentru linistea asta! Pentru ca toti ceilati, pe care NU i-am amintit aici, traiesc in saracie. Pentru ca nu au drumuri, pentru ca nu isi primesc putinii bani care li se cuvin, pentru ca nu apar in niciuna din cartile pachetului de joc cu care li se masluieste destinul.