Trăiască România dodoloaţă!

Ne urcam în mocaniţa de 6 dimineaţa. Ne împingeam toţi gramadă în vagoane, cu respiraţia întretăiată de cît de înfofoliţi eram. Mocaniţa oprea în fiecare staţie pînă în Alba Iulia. Pe scară în sus veneau bătrîni îmbrăcaţi în tricolor. Îmi amintesc că steagurile aveau gaură, cam toate. Bătrînii satelor noastre îşi lăsau animalele în grija nevestelor. Spălaţi cu săpunul cel bun (chiar dacă mirosul staulului încă se mai simte), curaţi şi cu medaliile în piept, au luat drumul Unirii. Drepţi şi demni, în costumele de sărbătoare- nu puteai să îţi iei ochii de la ei! Este ştiut că Alba Iulia şade în frig şi ceaţă de 1 Decembrie. Tata rămîne mereu fără mănuşi pentru că i se face milă de cîte un soldat căruia îi îngheaţă mînile pe armă. Eram în Alba Iulia înainte să se deschidă orice ceainărie, cofetărie sau bar în care am fi putut să ne încălzim cu un vin fiert. Ne dădeam punct de întîlnire. Eram gaşcă mare, din toate colţurile ţării. Prilej de socializare. Prilej de spectacol. Defilarea era în fapt spectacolul anului. Urcaţi pe vîrfuri, rămînem cu gîtul lung şi glasul amuţit de uimire. Imnul, poveştile bătrînilor, de care ne despărţisem în tren dar pe care îi regăseam peste tot, colindele şi hora...Hora ne unea. Unea în noi spiritul, unea valorile în care am crescut, unea învăţămintele pe care le primisem. Hora ne şi încălzea, e adevărat. Dar curăţenia lor, al celor care şi-au pus haine de sărbătoare era mereu surprinzătoare. De abia la Alba Iulia de 1 Decembrie uiţi să fii sceptic, uiţi să fii crud sau uiţi să nu mai speri. Şi nu pentru că ai privi în viitor, ci pentru uitătura în trecut. Datorită lor. Celor îmbrăcaţi de gală, cu decoraţiile în piept, cu cioareci groşi şi traiste mari. Oameni curaţi. Seara tîrziu mama ne aştepta acasă. Cu oala de sarmale pregătită, ştie mereu ce să facă să ne aducă în simţiri. Tricolorul mai atîrnă la balcon cîteva zile.